Acasa nu e un loc, sau un timp. Acasa este o bucatica din sufletul nostru, este amintirea unui spatiu sau a unei perioade de timp cand ne permiteam sa fim noi insine, fara masti, fara ascunzisuri, fara teama ca cineva ar putea sa ne raneasca. Cand ma gandesc la locul in care ma simt acasa, pentru prima oara dupa multi ani, ma gandesc la dansuri in bucatarie, la dormit inghesuit in ditamai patul, la dus in carca greutati mult prea dragi, la inghetat pe faleza raului Mersey, la pisici carcotase si sarlote nereusite, la incrancenari de oameni nebuni, deveniti din prieteni dusmani, si din dusmani prieteni. E 12 fix, ma iubeste, as putea crede. Dar sa revin cu ideea. Vine o vreme cand trebuie sa treci peste ceea ce simti, ce minti, cand aerul pe care il respiri, sau momentele in care ti se taie respiratia, sau poate e de vina aglomeratia, cand trebuie sa pleci, si acasa va deveni o amintire. Poate ca ii vei zice micro 3, micro 14 sau rock ferry sau nu conteaza ce alt nume. Dar odata ce te vei indeparta, locul acesta va inceta sa mai existe. Fantomatic, el va fi doar o nostalgie, o etapa in drumul tau de a obtine ceva. Rock Ferry, de exemplu, va exista pentru oricine in afara de tine. Chiar daca vei dori sa il regasesti, ceea ce vei descoperi este doar iluzia unui loc caruia ii spuneai candva "casa mea" .

Motto: Viata este o tragedie cu happy end, dar oare cati rezista pana la sfarsit?

Cum (nu) poti renunta la o parte din sufletul tau

Astazi merg pe alt drum decat as fi vrut, si cat de adevarat poate fi ca banii nu aduc fericirea, dar o intretin. Sau poate ca asa a fost sa fie, si ca, sub povara vremurilor si actiunilor noastre, nu ne putem impotrivi destinului. Semnele tot aratau iar si iar ca nu e sa fie, dar cine sa le asculte. Poate ca atasamentul a fost cel care a dus la orbire. Cand frica apare, intuneca orizontul. Frica de a nu pierde ceva ce oricum nu poti avea cu forta, sau poate ideea ca nu poti renunta la ceva ce crezi ca ai merita. Sa spui ca dai totul, si pe urma sa oferi atat de putin. Atasamentul duce la suferinta. Libertatea duce la fericire. Iar destinul poate fi facut chiar de noi, construit chiar acum, prin actiunile noastre. Noi suntem artizanii propriei noastre vieti. Daca viata e un vis, o panza pe care asternem culorile, atunci noi ar trebui sa fim artistii care sa cream o capodopera, nu doar sa mazgalim. Nimic nu e permanent, si nimic nu poate fi al tau cu adevarat. Poate ca ducem cu noi, atunci cand plecam, doar gandurile noastre, clipele de fericire, iubirile noastre, dorurile noastre. Dezamagirea. Am fost dezamagit si am dezamagit. Dar nu te poti dez-amagi decat daca te-ai amagit in prealabil. Asa spuneai. Imi va lipsi surasul ei, privirea ei, si poate ca ma va durea atunci cand sufletul ei nu va mai inflori, ci inima poate ii va deveni de piatra. Sa fii om si sa nu poti iubi, poate ca asta e cea mai mare pedeapsa. Vai de cei care si-o merita. Unii sunt in stare sa se sacrifice pentru binele altor persoane, fara ca macar sa se gandeasca oare pentru ei cine se va sacrifica. Sa iti ascunzi in tine tot ce e mai autentic, mai veritabil, sa iti vinzi sufletul pentru un trai decent. Pana unde putem merge, in goana noastra dupa...dupa ce? Nu stiu de ce zic asta, scrisul e pentru mine ca un balsam. Ma curata, chiar daca insir nonsensuri. Ce mai imi doresc? O zi doar a noastra. Ce regret? Ca intotdeauna cand a fost vorba de ceva deosebit, au intervenit altii si au imprastiat magia. Nu a fost timp. Nu a fost vremea. Nu a fost sa fie. Si acum iti dai seama ca totul s-a terminat. O noua floare a rasarit, cu totul diferita, din cenusa vechii lumi. Este frumoasa, e linistita, e molcoma si placuta privirii. Dar focul, focul a fost stins si nu se va mai aprinde a doua oara. A fost o singura sansa, si a fost irosita. Aici, in lumea pe care noi o credem reala, unde invelisul carnii doare, aici a fost doar o incercare.

Time to say goodbye.
Paesi che non ho mai
veduto e vissuto con te,
adesso si li vivrò,
Con te partirò
su navi per mari
che, io lo so,
no, no, non esistono più.
It’s time to say goodbye…

A venit si momentul acesta, il simt cum se apropie, cum vine, sau poate e inchipuirea mea. Ii aud tropotul, si nu mai vreau ca altadata, sa il impiedic, sa il opresc. Trebuie sa las viata sa isi urmeze cursul. Mai bine sa stii ca ai iubit ca in romantele de demult, decat sa fi trecut prin viata absent. Sa ascunzi in tine povestea, sa o pastrezi la inima ca pe un secret drag tie si bine pazit, si sa iti straluceasca ochii amintindu-ti tot ce a fost atit de viu, de frumos, de unic. Caci ai batut din palmea si viata a trecut, a luat cu ea totul si te-a lasat singur si gol, in mijlocul unui pustiu. Din care tot ea, mama ei de viata, ti-a intins o mana si te-a adus inapoi.

"But if in your fear you would seek only love's peace and love's pleasure,
Then it is better for you that you cover your nakedness and pass out of love's threshing-floor,
Into the seasonless world where you shall laugh, but not all of your laughter, and weep, but not all of your tears.
Love gives naught but itself and takes naught but from itself.
Love possesses not nor would it be possessed;
For love is sufficient unto love. "

Cat de adevarat. Radeam cand cineva zicea in loc de traditionalu noroc sau bafta, sa-ti dea Dumnezeu persoana care sa te faca sa te simti femeie (barbat). Ce vremuri!

"Dar daca, stapaniti de indoiala, egoism, meschinarie,
suspiciune sau de teama,
veti cauta doar tihna si placerea dragostei
care permanent vi se daruie fara ca voi sa iubiti,
Atunci e mai bine sa va acoperiti, fiind infranti,
goliciunea si sa iesiti din treierisul iubirii,
Spre a va intoarce, ramanand inchistati si singuri,
in lumea fara de anotimpuri,
unde veti rade dar nu cu intreaga voastra bucurie,
unde veti plange
dar nu in toate lacrimile voastre pe care vi le-ar fi putut
smulge extazul iubirii."

Adorm in noapte, si aud o voce binecunoscuta.
-Nu iti lasa sufletul sa moara. Nu iti inchide inima. Iubeste doar, fara ca sa astepti nimic altceva. Este suficient.
Ingerul de serviciu, mereu la datorie.
Zambesc. Trag aer in piept. A inceput o noua zi...

Azi e prima mea zi de concediu. Hmm, de fapt e a doua, dar ieri am dormit toata ziua si am fost la cumparaturi, deci nu se pune. Mi-am propus ca sa nu ma las influentat, suparat sau dezamagit de nici un eveniment de care ma voi lovi tangential. Mi-am propus sa nu ma mai bucur ca un copil rasfatat de toate chestiile norocoase care mi se intimpla, pardon, petrec. Echilibrul se afla la mijloc, intre bine si rau, pe uriasa campie care le desparte. Acolo ne vom intilni, prin vietile noastre.

O cutie de pepsi, un platou cu biscuiti cu ciocolata, muzica buna in surdina si o carte demna de citit ( Paulo Coehlo - Like a flowing river, dupa care am inca trei carti de R.Bach, editate undeva la jumatatea secolului trecut, pe care le-am dibuit intr-un anticariat vechi de 18 ani, care din nefericire se va inchide in 2 saptamani).

Ideea mea de dupa-amiaza perfecta.

..asa, de introducere. Rad ca dementul dupa ce am citit bancurile lui Eddie.

În Caracal, în faţa unui bloc cu 10 etaje, un ţăran cosea liniştit iarba …hrrrsssht …hrrrsssht.
Deodată apare în zbor un deltaplan,care, purtat de o pală de vânt, se izbeşte de bloc pe la etajul 6-7 şi se prăbuseşte în faţa ţăranului.
Ţăranul : “Ţară de căcat , atentate de căcat!”

Asta e bomboana dupa coliva. Ca sunt multe tare.

Si pozele alea de le-am promis. Ca sunt om de cuvant.

Imi voi aminti intotdeauna...
... primul meu film vazut la cinema "Comoara din lacul de argint". Tot ceea ce mai stiu e ca era cu Winetou si Old Shatterhand, ce vreti, aveam 2 ani jumate.
...tapsanul din spatele blocului, dupa care urma campul. Cand am crescut mai mare au facut acolo un tobogan, o bancuta, 2 balansoare si 2 leagane. Atunci cand ma leganam, luna imi zambea peste umar.
... merele si persicile de la Episcopie. Ne mai alegau paznicii, dar ce sa faci, erau asa bune.
...prima zi de scoala, cand am plecat cu un ghiozdan in spate, si am venit fara el. Era greu, de asta cred.
...primele fructe mancate, la varsta de zece ani. Lumea imi tot zicea ca sunt bune, dar eu eram incapatinat, carnitza...carnitza...
...primul calculator, ii zicea HC-85, ii incarcam jocurile cu casetofonul ala rusesc care calcula metri la caseta.
...primele mele plantutze, de fapt..o mica plantatie de marar patrunjel si leustean.
...prima mea pisica, o chema Motã, si invatase sa alerge in 2 picioare si coditza, precum un cangur. mai stia de asemenea sa ti se bage intre picioare cand te grabeai, doar doar oi pica in nas.
...prima "iubire", in clasa a saptea cred, sau era inceputul lui a opta?, nush. cand se uita la mine cu ochii ia mari, ma pierdeam si nu mai imi gaseam cuvintele.
...prima zi de liceu, industrial. :D si deziluzia a 8 ore de matematica pe saptamana.
...vara lui '93, cand am vandut banane in Eforie.
...acele excursii in munti.
...felul in care ma re-indragostesc in fiecare an.
...primele articole publicate, hihi, un fel de batut campii in mod poetic pe marginea unor studii de specialitate. Alora insa le-a placut.
...si lista ramane deschisa...

Azi noapte am visat ca eram treaz. Asa ca intr-un tarziu am adormit. In vis. Si am visat din nou locul acela sinistru. Doar ca de data asta stiam ca e un vis. Am schimbat visul din vis si am ales sa alerg pe campii inverzite, pline de spice de grau ce se inclinau usor in bataia vantului. Picioarele goale paseau ireal pe pamantul caldut, starnind mici nori de praf. Stiam ca e prea frumos sa fie adevarat. Chiar daca eram doi acolo. M-am trezit brusc din somnul din vis. Ferm convins ca totul in jurul meu e real. Apoi, ca misterul sa se adanceasca, m-am trezit din nou. Acum scriu pe blog, dar cu toate acestea nu as mai fi uimit daca m-as mai trezi inca o data. Un vis intr-un vis. Poate ca si acum visez, si inca nu mi-am dat seama.
Comandati acum catalogul gratis cu peste 500 pagini. Ce gluma buna. Nici trist nu mai pot sa fiu. Poftim cultura!

Motto: "Opreste, Doamne, ceasul destramarii noastre!"

Azi am avut de alergat. ( Asa ma gandeam dimineata ). Asa ca dupa ce am terminat toate prostiile (a se citi rate, banci, factura telefon, internet etc), mi-am permis bineinteles sa intru in prima librarie intilnita, sa mai pierd vremea uitandu-ma la carti. Cum am avut placuta surpriza sa observ ca mi s-a marit salariu, judecand dupa banii care ii aveam pe card, probabil chestia asta s-a intimplat acum vreo 2 luni, am pus mina pe vreo 2 carti care mi s-au parut interesante de citit pe tren . Apoi m-am relaxat cu o pizza mare cu ciuperci si alte chestii, de care m-am bucurat o leaca de vreme. Dar pina la urma i-am venit de hac. Am uitat sa trec pe la DHL sa ii intreb daca mi-a venit pachetul, ca doar cele 24 ore promise deja au devenit 48. Dupa care mi-am amintit de matematica lui Vlad . Care matematica trecea peste legile firii si ne spunea ca de exemplu daca eu o sa merg acasa pe jos in loc sa iau maxi , o sa castig 25 minute, nu o sa pierd 15 (maxi face 10 minute pina la mine pentru neavizati). Si nu pot sa neg ca avea mare dreptate. Ca atare, am incetinit cat am putut de mult mersul meu obisnuit, grabit, si am incercat sa ma bucur de priveliste. Am privit copacii infloriti, ei saracii probabil ca erau si in celelalte 5-6 dati in care am mers pe acelasi drum, dar in maxi te gandesti la calcule, la muzica de la radio, la poza de pe bilet sau alte prostii, si jur ca nu i-am vazut in adevarata lor splendoare pina in acel moment, in care efectiv lumea in care ma miscam de obicei a devenit o lume a minunilor. Am vazut gandurile celor din jur si m-am amuzat. Ganduri de liceeni, gandurile copacilor, vrabiutelor, am incercat sa privesc pina si gandurile unei biciclete, dar am aflat cu stupefactie ca bicicletele nu gandesc. Da, exact, nu am gresit. Cica exista persoane care pot auzi gandurile. Prostii! E mult mai frumos sa le vezi. In general copiii au ganduri care tâsnesc asemeni unor fulgerase dintr-un glob eloctrostatic. La oamenii mari sunt ceva mai ordonate, dar mult mai slabe ca intensitate. Am vazut si niste magnolii, si am incercat sa imi intiparesc cu bucurie imaginea lor in minte (cu gandul ca ele probabil vor disparea complet in urmatorii 40-50 ani din cauza poluarii - asa m-au mintit aia pe Discovery, asa va mint si eu) . Am vazut papadii. Pentru prima oara dupa un an doi, am vazut papadii. Am luat una si am suflat usor, admirand pufii cum pluteau dusi de vant. Ha!Ha, o pustoaica se uita si probabil ca in momentul in care s-a prins ce fac a inceput sa rada. Pina si mirosul de benzina care ramanea in urma masinilor avea farmecul lui. Cu toate aceste am observat cum aveam tendinta de a grabi pasul,daca cineva grabit trecea pe linga mine . Puterea obisnuintei.
Una peste alta, a fost un exercitiu util pentru a ne rupe din rutina zilnica. Toti ne grabim sa ajungem undeva, sau sa facem ceva. Oare asa putini mai stiu sa se plimbe doar de dragul plimbarii ? Din aceasta cauza titlul este cel de mai sus. Pentru ca ceea ce am simtit azi a fost aproape magic. O picatura de fericire care se incapatina sa clipoceasca in Sinea mea. Asa am ajuns sa inteleg si o oaresice zicere: "Un adevarat luptator comprima timpul." Timpul nu il castigi facand mai multe lucruri deodata, sau mai repede. Timpul il castigi fiind cu inima in ceea ce faci. Indiferent ce faci. Dar nu indiferent cum faci!