Partea I-a

Partea a VI-a

Brasov, 3 decembrie 2007

- Inceteaza sa te mai complaci atat in starea in care te afli. Esti la fel ca si acum un an jumatate, si nimic nu s-a schimbat. Uneori as putea sa cred ca iti place. Ce cauti sa demonstrezi? Cand ai de gand sa incetezi sa te mai vaiti si sa iti plangi de mila?

- Buna seara, Anabelle! sopti David pe masura ce-si intorcea privirea.Nu te-ai schimbat deloc.

- Nici tu, din pacate. Sau , din fericire.

Si incepura amundoi sa rada ca doi nebuni. Lumea se uita curioasa. Prima oara au crezut cu totii ca cel apostrofat vroia sa fure poseta tinerei.

- Credeam ca esti o babuta deja, simpatico! Si cand colo, mai buna ca niciodata...

- Si tu te alinti ca de obicei, simpaticule. De-asta cred ca ai si plecat atunci.

"Hmm, ce cauta aici? Oare intalnirea a fost intimplatoare sau ..."

- Asa, asa... Trece totul prin filtrul atentiei. Asa cum am fost invatati. Cum de nu folosesti totusi asta decat atunci cand ai neaparat nevoie. Trebuia sa devina un obicei, nu? Tie pot sa iti zic, ma aflu aici pentru o testare.

- Ha! Ha! Sigur ca da! Am vazut ultima voastra actiune. Dragut, nimic de zis.Cum va spuneti acum?

- Nu fi rau! Centrul pentru Excelenta "Henry Coanda". Facut de un urmas al inventatorului, pentru a-i cinsti memoria.

Un ras molipsitor. David radea in hohote.

- Hai sa fim seriosi, cum sa nu!

Se imbratisara ca doi vechi prieteni. In fond, asta si erau.

Galati, 25 decembrie 2007

Actiunile lui Danut erau cel putin curioase. Cumparase 3000 de metri patrati, imprejmuise cu un gard, si construise intr-un colt un garaj si un scranciob. Restul era doar pamant, proaspat arat, si separat in randuri-randuri. Ii placea sa se relaxeze , in miscarea de dute-vino a leaganului imens, desenand. Ceea ce facea si in acest moment. Cu gandul la zapada care intarzia sa mai cada.

Doua manute reci in fata ochilor sai.

-Da, iubito?

-Ce faaaaashi? imita ea o reclama vazuta candva.

-Hmm! Internetul asta invata lumea numai prostii! Desenez.

- Frumoasa imagine!

- Nu e o imagine, e o poveste. O poveste care iti va fi dezvaluita. A fost odata ca niciodata...

- Ca daca nu ar fi nu s-ar povesti...

- Ani, zici tu sau eu povestea?

- Hai zi-o tu, se alinta ea. Iar eu te voi asculta cu ochii mari si urechile ciulite....

" ...ca daca nu ar fi nu s-ar povesti... a fost un rege mai batran decat Timpul insusi. Si regele acesta vroia sa stie care e scopul vietii noastre. Asa ca, simtindu-si sfarsitul aproape, a organizat un ultim festin, la care i-a invitat pe cei sapte pitici. Piticii, ca simbol al intelepciunii ascunse in spatele cuvintelor. Si rand pe rand, i-a ascultat pe fiecare, in incercarea de a-i explica batranului rege ce este viata.

-Viata consta in a manca bine, a dormi sub un acoperis, si a munci pentru a obtine siguranta de care ai nevoie, spuse piticul imbracat in verde.

-Te inseli prietene, se introduse in discutie piticul imbracat in roz. Viata este mai mult decat atat. Viata mai buna, bucate alese. Un acoperis al unui palat nu este acelasi lucru cu un acoperis al unei colibe. Si cu un asternut cald si primitor, alaturi de cineva care sa te doreasca.

-Cata risipa, cata lipsa de strategie! se baga in discutie piticul in armura rosie ca focul. Viata e o lupta, dragii mei. O lupta pe care trebuie intotdeauna sa o ducem pana la capat, pentru a obtine mereu ceea ce dorim.

-Viata, este mai mult decat atat, cum a zis si unul din vorbitorii anteriori mie, sopti timid pitica imbracata in albastru. Viata este dor. Viata fara a iubi si a fi iubita este o viata in zadar.

-Poate ca si iubirea e doar o parte a vietii, la fel ca si fericirea. Viata este doar inocenta! isi dadu cu parerea pitica imbracata in indigo.

- Ce este viata? Poate ca ar trebuie mai degraba sa ne intrebam ce este moartea?

Sau cum se poate trai, si cum se poate muri? De fapt totul este o intrebare, care poate ca niciodata nu isi va afla raspunsul suficient de repede, isi incheie discursul piticul imbracat in galben auriu.

- Viata exista, iar acest lucru ar trebui sa ne fie suficient. Sa traim, in loc sa cautam sa aflam definitii in ceea ce ne priveste, zise cu voce grava piticul imbracat in alb si negru.

- Prostii, nu spuneti nimic altceva decat prostii. Ce este viata? Ce este moartea? Haideti sa aflam prieteni. Adica sa traim, pur si simplu. Da, uneori in viata trebuie sa mai si mancam. Bucate alese, sau pur si simplu bucate, daca ele ne sunt oferite cu drag. Sa imbracam haine cum nu s-au mai vazut, sau sa umblam goi, fiindu-ne perfect egal. Sa dormim acolo unde ni se asterne un pat, daca visele noastre vor fi gata sa vina. Sa visam, atat treji, cat si cu ochii inchisi. Sa luptam cand e cazul, daca este pentru un scop care va merita. Sa iubim, ca si cum ziua de maine nu va mai veni. Cu sete de viata, cu dor, sa sorbim pasiunea, si sa ne afundam in oceanul cel de necuprins al fericirii, sa fim inocenti in tot ceea ce facem, dar sa ne punem si intrebari.

Sa traim atunci cand e cazul, si sa cautam definitii in preajma unor companii pe masura.

Se uitau cu totii siderati la Mascariciul imbracat in toate culorile, asemeni unui papagal. Dar mormaira in barba, si nu putura sa nu ii dea dreptate.

- Cine esti tu, Mascariciule? se auzi o voce.

- Cine sunt eu? Intrebati-va mai degraba cine sunteti voi. Pentru ca, desi uneori rad, alteori fac tumbe si privesc in gol, asemeni unui om fara minte, si citeodata plang, acela nu e adevaratul Mascarici. Eu fac toate acestea pentru a ma face inteles. Memorabile piese de teatru in care tu esti actorul principal. Sunt eu, si totusi nu sunt eu. Probabil din cauza asta simtiti cum viata va scapa printre degete. Pentru ca ati incetat sa fiti autentici. Inocenti. Sa existati cu adevarat. Vorbiti despre viata, dar va comportati de parca deja ati fi murit.

Atunci batranul rege se ridica, si declara:

- Am cautat toata viata mea un raspuns intrebarii care ma chinuia, iar el s-a aflat tot timpul langa mine. Sunt totusi bucuros ca am aflat acum, chiar daca poate ar fi fost acelasi lucru daca nu as fi aflat niciodata. Bunul meu Mascarici imi arata tot timpul ceea ce as fi vrut sa stiu, iar eu priveam, dar nu vedeam."

- Trisezi, desenul tau nu spune aceasta poveste...se pisici ea.

- Cum nu? Nu vezi aici palatul? Si sala tronului, unde cu totii s-au adunat. Si regele, si cei sapte pitici, si Mascariciul, si magul cel orb. Ba chiar si preafrumoasa printesa este acolo, privind discret dupa o perdea. Si nebagand de seama minunatul trandafir alb care i s-a asternut la picioare.

Rosind, Aniela se dadu un pas inapoi, ridicand delicat trandafirul .

- Printesa, zici? Iti poate plati cu un sarut, tinere broscoi?

Apusul incendia orizontul cu vapai argintii.