Trenul Mangalia-Bucuresti, 23 mai 2007
Aniela urcase de la Cernavoda. Era profesoara aici de aproximativ sase luni. In urma unui control de rutina, observase cum medicul se schimbase putin la fata, si o trimisese pentru analize detaliate la Fundeni. Asa ca isi luase inima in dinti si plecase. Isi privi vecinul de compartiment. Bine imbracat, statura lui degaja siguranta, iar zimbetul sau parea tonic. "He, he, iar ma gandesc la cai verzi pe pereti" , isi zise. Dar cu toate astea isi amintea ceea ce spunea bunicul ei.
Parca il vedea alaturi, pe piatra din fata curtii, unde copii ii ascultau vrajiti povestile, zicand:
-Adevarata putere nu consta intotdeauna in forta. Uneori e ascunsa intr-o privire, intr-un cuvant sau intr-o sclipire a mintii!
Incepura sa converseze, asa, ca doi necunoscuti, dar cu toate astea destul de captivant.Vorbira despre vrute si nevrute. Un mod agreabil de a petrece timpul, intr-un intercity nu tocmai curat, care gonea spre Capitala. Tresari la auzul unor cuvinte familiare.
Chiar asa zisese? "Atunci cand avem neaparat nevoie, dar nu mai vrem sa ii ascultam, ingerii nostri pazitori pun cuvintele in gura cuiva din jurul nostru." Da, chiar asa zisese. Si mai facuse si nebunia aceea cu surdo-muta. Venise cu citeva nimicuri. Iar el a intrebat:
-Cate pachetele ai?
-12 , a raspuns prin semne copila.
Le-a luat pe toate .
-De ce ai facut asta? Nu era surdo-muta. Putea vorbi si auzi la fel de bine ca tine, spuse indignata Aniela.
-Da, stiu asta. Dar facea lucrul asta pentru a avea bani de mancare. Asa ca...
-Cumva ai vrut sa ma impresionezi pe mine? (Deh, era femeie, la ce altceva se putea gandi.)
-NU!
Il enerva zambetul lui atotstiutor. Sentimentul propriei importante. Ar trebui sa ii spuna. Dar acum era insa si obosita. Uzura zilnica incepuse sa isi zica cuvantul. Il ruga sa se uite si la geanta ei, nu cumva cineva sa incerce sa o fure. Si adormi. Cat o bataie din palme. Dupa care se trezi odihnita. Se uita la ceas. O ora si 35 minute. Chiar fusese obosita.
-Ne apropiem de Bucuresti. Mai avem maxim un sfert de ora.
Zambea complice la ea. Si ea deja radea in sinea ei. Dar cam cu jumatatea de gura. Vazuse ingerul mortii privind dezaprobator, si apoi estompandu-se in razele diminetii. Si intelesese. Ce sotie pusese la cale! Deja radea, si se chinuia sa nu lase sa scape reactia ei la suprafata. Chiar dupa ce au coborit din tren, a asteptat ca el sa ajute o tinara sa urce bagajele, si dupa aceea i-a soptit:
-Sunt curioasa, ce stii sa faci cu luminita ta portocalie? dupa care, fara a astepta dreptul la replica se indeparta chicotind, pierzandu-se in multime.

Trenul Mangalia-Bucuresti, 23 mai 2007
David se intorcea de la Mangalia. Avusese treaba la santierul naval. Colega sa de compartiment urcase din Cernavoda. Parea draguta, dar si hotarata. Avea un nu-stiu-ce cu care atragea atentia. O companie placuta, nimic de spus. Il enervase, il atitase in discutie, ca sa ii tranteasca mai apoi un "Lumea mai poate fi salvata...". Huh! Poate ca el ar fi trebuit sa spuna asta. Si taman cand ar fi vrut sa o mai intrebe ceva, ea il intrerupsese. Nu era obisnuit. Dar privind-o asa, in timp ce dormea.
Avea ceva angelic. Atat de linistita si neajutorata. "Save the cheerleader, save de world!" se gandi, si mai mai sa izbucneasca in ras. Serialul ala la care se uitase zilele trecute. O invalui usor in lumina portocalie. Mici nori de fum gri se dizolvau unul cate unul, din jurul diverselor organe, lasand in urma doar o sclipire de briliant. Daca ar fi continuat, s-ar fi dovedit a fi cancer. Poate ca lumea nu ar mai fi fost la fel fara ea. E profesoara, invata pe cei mici. Nu ii parea rau de ceea ce a facut. Chiar daca se simtea putin slabit. Se pare ca fusese ceva destul de complicat. Se consumase putin. Oare ce avea in cap. Nu mai era copil. In ochii celor de la firma, era doar un patron perfectionist si pretentios. Accepta orice, mai putin lipsa de atentie. I se parea ceva major. Si acum. "Exact ca in copilarie , David. Ca in copilarie". Se apropia 1 iunie. Ziua lor. Ziua copiilor. "Nu sunt si eu pina la urma un copil mare?" . Nici nu bagase de seama ca se apropiau. Atunci a deschis si ea ochii. Mari, caprui. Simti nevoia sa ii zica:
-Ne apropiem de Bucuresti. Mai avem maxim un sfert de ora.
Gara. La coborare a ajutat o blonduta super faina cu ochii verzi. Avea saracuta fata niste genti mai mari ca ea. Si ceva improbabil s-a produs. Nu. Nu avea cum sa stie. Oare cine sau ce era de fapt.
-Sunt curioasa, ce stii sa faci cu luminita ta portocalie? ii spusese ea indepartandu-se chicotind.

Bucuresti, 23 mai 2007
Conducea masina si gandurile ii treceau cu o viteza nebuna prin cap. Ar fi trebuit sa se enerveze, cu tot traficul asta deviat si intrerupt. Cica reparau strazile. Dar nu la asta ii era mintea. Cum de a stiut? Ii amintea de Anabelle. Il uimise cam in acelasi mod. Putea face cam tot ce facea el, chiar daca la o scara mai mica. Insa tehnicile ei aveau intotdeauna multa imaginatie. Erau de fapt niste mici scenete de teatru, puse in prastica pentru deliciul tuturor. El incerca sa fie mai eficient, mai pragmatic. Dar si ea il surprindea intotdeuna. Of, ce s-ar fi putut alege de centrul de cercetari din Ploiesti. Nu avea de ce sa se plinga. In fond cei de la S.R.I. il ajutasera destul de mult. Atat cat au putut. Cei de la S.R.I. sau Anabelle? Zambi. Si se intreba inciudat. Cum de a stiut?

Gara de Nord, Bucuresti, 23 mai 2007
Dragut tipul care o ajutase sa isi urce bagajele. Cam de varsta ei. Nu putea fi adevarat. Si totusi intuitia ei nu o inselase niciodata. Dar tot se intreba cum ar fi putut ca unul ca el sa fie cauza nefericirii cuiva in viitor? Percepuse clar rolul sau de potential catalizator intr-un viitor dezastru. "Prostii, toti oamenii gresesc undeva, cumva cu viata lor." Cu toate astea nu reusea sa se linisteasca. Ring, ring! Telefonul,se gandi.
-Ce faci Sanziana, ai ajuns la tren?
-Da, tati.
-Imi pare rau ca nu am putut veni sa te iau.
-Nu e nimic, ajung eu si cu trenul. Zii mamei sa imi pregateasca o inghetata. E cald de mori.
-Ii zic. Sa stii ca ti-a luat rochia pentru ceremonie. Nici nu s-a uitat la bani. Odata termina fata ei facultatea.
-Hi!Hi! Te pup tati! Asteapta-ma in gara. Dau eu bip cand sunt aproape.

Braila, 4 iulie 1987
Dan si Dana erau gemeni. Complet diferiti si totusi atat de asemanatori. Dan era un copil cuminte , retras, putin timid. A capatat curaj mai tarziu, constient fiind de trasaturile sale perfecte si de trupul sau, parca sculptat de unul din geniile antichitatii. Toate acestea, la care se mai adauga si felul sau aproape hipnotic de a vorbi, il faceau sa fie preferatul colegelor Danei. Spre deosebire de sora-sa , care era o zvapaiata. Nu putea sa stea o clipa locului. Nici in timp ce dormea.


Sunagakure, undeva in trecut.
Membrii satului o tolerau. O numisera fetita-spirit. Stiau ca vine din lumea de dincolo de ceata, dintr-un timp care nu era acelasi cu el lor.Iar ea e plimba linistita printre ei. Adormea, si trecea dincolo de oglinda.Impreuna cu ursuletul ei de plus. Se relaxa intotdeauna in vis. O data chiar a intilnit o fetita de varsta ei.
-Martinica, zise ea aratand spre ursulet.
-Kun'ai, ii raspunse micuta aratand la cutitasul cu care se juca la o tinta de lemn.
-Dana, a spus aratand spre ea.
-Neko, i s-a raspuns in acelasi fel. Soreva kunoichi desu.
Au ras si, chiar daca nu au inteles ce isi vorbeau una alteia, s-au distrat de minune.
Dana gasise o prietena de joaca, si era multumita. Invatase chiar sa arunce si ea kunai-ul lui Neko la tinta de lemn . Si din cand in cand, uitand de imensul desert care le inconjura, treceau dincolo de limitele cuvintelor, intelegandu-se din priviri.

Un sat de provincie, 24 august 1988
-Bunelule, azi am vazut un om care era legat de ceilalti prin fine dare de fum. Ce inseamna asta?
-Era un vampir, Aniela
-Un vampir? Micuta se cutremura. Vampirii nu au nevoie de sange?
-Foarte rar. Cel mai adesea sunt cu mult peste intelegerea noastra.
-Ceea ce fac ei este rau?
-Pentru ei nu. Doar se hranesc. Pe ceilalti insa ii pot obosi.
-Pot fi impiedicati sa faca asta?
-Da, trebuie sa realizezi ca ei fac asta pentru a putea trai, si sa le acorzi voluntar o parte din forta ta. Atunci se vor opri. Sunt suficienti de capabili sa ia doar atit cat sa le asigure supravietuirea. Nu le place sa fie remarcati. Mereu in umbra. Asta e pretul nemuririi lor. Sunt multe cai de a atinge nemurirea, unele mult mai absurde. Au existat in trecut oameni suficienti de capabili , care au ales chiar sa devina copaci pentru a strabate mileniile.
-Copaci, bunelule?
-Da, Aniela.

Bucuresti, 23 mai 2007
De abia astepta sa dea ochii cu Danuta. Sa ii povesteasca despre necunoscutul din tren. Ha! Au fost atit de ocupati, incat nici macar numele nu si l-au spus. Din ceea ce a observat, ceea ce a facut acela era un fel de revers al abilitatii vampirilor, asa cum isi amintea ea din povestirile bunicului. In linii mari, in loc ca preia, ceda din forta sa vitala.